joi, 22 ianuarie 2015

Labirintarot



Nu ştiu de ce se pune un preţ atât de mare pe ieşirea din labirint. Mi-aş putea petrece în el toată viaţa, explorând cu voluptate fiecare culoar, fiecare curbă, fiecare zid pe care îl ocolesc sau prin care trec. Toate sunt provocatoare, savuroase, surprinzătoare, toate cer şi oferă mai mult decât aş avea timp într-o viaţă întreagă să caut sau să primesc. De-a lungul pereţilor stă scrisă toată ştiinţa şi toată poezia lumii. Şi în funcţie de traseul pe care îl aleg în ziua aceea, cu cuvintele care mi se preling prin faţa ochilor, pot să rescriu destine şi poeme, pot să redescopăr şi să reacopăr înţelesuri pentru toate minunile lumii. Căci toată lumea se află aici.
Iubesc marginile, limitele, pereţii de care mă sprijin şi de care mă las îmbrăţişată, în care mă las scufundată.. Când vre-unul din ziduri imi opreşte pentru o clipă calea, e suficient să doresc cu putere şi trec prin el, trecându-mi-l prin tot corpul, celulă cu celulă citindu-l, savurându-l şi scriindu-mi la rândul meu pe piele înţelepciunea proaspetei străpungeri. Ce intimitate mai mare mi-aş putea dori?

Uneori am senzaţia că dacă îmi voi dori să ies pot să o fac în orice clipă, prin orice zid – fiecare limită rămasă în urmă mă poate conduce într-un afară, fiecare frază ar putea să fie ultima, fiecare intrigă a poveştii ar putea străpunge coperţile şi ar deşira povestea în lume – dar la ce bun, când aerul de afară e atât de lipsit de miresme? Iar zidurile văzute din exterior sunt atât de cenuşii?

vineri, 2 ianuarie 2015

Tarot Story - inca un motiv (nu, nu le-am marturisit pe celelalte) pentru care m-as muta la Sibiu.

Am fost intotdeauna (adica de niste ani, de cand l-am descoperit)  fascinata de tarot. In el se afla, la fel ca si in jocul cu margelele de sticla, istoria trecuta, prezenta si viitoare a sufletului, condensata si concentrata intr-un pachet de carti de joc. Tot Universul, dincolo de (re)creatie, intrand intr-un buzunar si rescriindu-si permanent legile si regulile de fiecare data cand iese de acolo.

Pentru lectura cartilor de tarot exista oamenii speciali, care vad prin ele si inauntru si in afara. Ei au invatat sa citeasca intr-un fel aparte, in care frazele se construiesc cu un cuvant pe fatza, altul pe dos, unul citit din carte, altul din ochi, altul intuit si altul inspirat.

In Sibiu se constuieste acum un spatiu de poveste, cu oameni de poveste citind povesti cu sens din cartile in care fiecare isi gaseste povestea scrisa, transcrisa, rescrisa si transfigurata. Evident, de figurile de pe fata lor.

Desigur, astfel de oameni exista dintotdeauna prin lume, iar cand se intalnesc se recunosc. Doar ca pana acum rar s-au strans la un loc, pentru ca in sangele lor exista puternic dorul de duca. Si totusi, unul dintre ei are puterea asta, de a-i strange, de a ne strange la un loc...

vineri, 28 noiembrie 2014

Prin ochii dragonului (3, 3 si ceva)

1 si 2 si inca un pic

Cred că l-a durut puţin solzul căzut, pentru că şi-a deschis ochii. Şi în ochii lui am văzut o vagă sclipire, o umbră din focul care mocneşte încă în adâncuri. I-a închis la loc.
Ce aş putea să fac mai mult decât să stau lângă el? Trebuie să vadă, trebuie să înţeleagă, trebuie să-şi aminteasca. Îi trebuie o oglindă.
De unde o oglindă în pustiul ăsta? În sacul meu de drum am doar un ciob rotund, mic şi zgâriat. N-ar fi de ajuns. Dar nu trebuie să-l las să adoarmă din nou.
Ştiam că o să-l doară şi îmi părea rău. Ştiam că s-ar putea să-l înfurie cumva, dar asta n-ar face decât să-i crească încă puţin focul. Mi-am adunat puterile şi cu mâinile tremurând am mai desprins un solz. Unul de pe gât unde curbura îi ridicase o margine în sus. Nu l-am putut rupe de tot, dar pleoapele i s-au ridicat din nou.
Am alergat în faţa lui, ţinând şi eu ochii cât se poate de deschişi pentru ca focul din ochii lui să se reflecte în ei. În privirea dragonului am citit în acelaşi timp durere, furie, nedumerire. Dar flacăra lui era un pic mai puternică şi am simţit şi eu focul încălzind proprii mei ochi. Aşa că ochii mei i-au trimis înapoi bucurie şi i-ai susţinut privirea care i-a devenit treptat mirată.
Capul i s-a relaxat, peoapele i-au coborât din nou – mai lent decât prima dată - şi de sub marginea uneia am cules un cristal ca o lacrimă.
Am pus cristalul în palmă lângă picătura de granat şi le-am cântărit puţin – grele în palma mea, dar nu îmi dau seama care e greutatea lor reală pentru uriaşul înţepenit. Ceva greutate trebuie să fie, pentru că relaxarea şi căldura veneau de aici.

Îl mai las puţin să doarmă, merită să se odihnească. Voi fi lângă el din nou la următoarea trezire, de data asta mai lungă, sper, de o clipă.

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

In marele ceas



L-au ales pe el, nu ştia prea bine de ce. Toţi ceasornicarii din oraşul lui ştiau să scrie poveşti frumoase. Toţi ştiau să repare ceasuri. A înţeles abia când a văzut harta. El era singurul care ştia să schieze. Drumul către ceasul de multă vreme oprit trecea peste un munte cu zăpadă şi printr-un deşert. Acolo era ceasul, în mijlocul deşertului. Mai apoi, când s-a gândit la dificultăţile drumului şi-a dat seama şi că, dintre toţi ceasornicarii, el era singur. Nimeni altcineva nu ar avea de suferit dacă ar rămâne într-o prăpastie îngheţată sau înghiţit de dune.
A acceptat. Şi-a strâns uneltele, şi-a îmbrăcat hainele care îl făceau aproape invizibil prin zăpadă şi  a pornit la drum. Nu şi-a luat vreun alt ceas la el, să-i arate timpul. Îi era de ajuns propria inimă; dacă va reuşi să repare ceasul cel mare îl va potrivi după ea. Şi nici provizii. Va găsi el ceva pe drum.
Şi a pornit la drum. Greu la început, dar a acceptat greutatea ca pe ceva firesc. Pentru a ajunge să coboare cu schiurile sale pantele înzăpezite trebuia mai întâi să urce. S-a bucurat de drum. Cel puţin de partea care îi era mai aproape de suflet, drumul prin zăpadă. Cu deşertul nu prea ştia cum va fi. Dar cumva  schiurile îl vor purta şi peste dune.
(...)
A ajuns în faţa marelui ceas şi l-a privit lung. Nu-şi imagina că nu avea cum să ajungă la mecanismul acestuia. Nimeni nu-i spusese cât era de mare. I-a dat ocol de câteva ori încercând rezistenţa materialului. Simţea tensiunea din arcurile care-l susţineau şi o uşoară vibraţie care-i arăta că, în interior, mecanismul oprit era încă viu. Şi atunci şi-a tăiat schiurile în bucaţi şi a construit o scară subţire. Cu ultimele puteri a urcat până la inima rece a uriaşului mecanism. Şi-a lipit inima lui de a sa şi a simţit o zvâcnire: marele ceas pornea din nou.
Doar că energia inimii vii fusese puţină. După acel prim zvâcnet nu s-au mai simţit altele, de nici o parte. Cei care i-au ghicit cumva povestea au legat un şnur subţire alb-roşu de marele ceas, încă o dată oprit.
(...)

Şi totuşi corpul lui nu se amestecase cu pulberea deşertului. În clipa aceea de sincronizare când cele două imimi zvâcniseră împreună se scufundase în spaţiul de miere solară al timpului total, unde mecanismele nu-şi mai aveau sensul şi rostul.

luni, 3 noiembrie 2014

(de) Cealaltă parte



Undeva, cândva, aproape şi departe, în deşertul îngheţat al Lunii, femeia fără timp găsise o deschidere prin care putea trece de cealaltă parte. În spaţiul de dincolo, pe partea luminată de Soare, se găsea un timp al verii şi al vieţii în care sângele şi seva caldă circulau liber prin vene şi prin ramuri, parfumul florilor vibra până departe, fluturi coloraţi pluteau dând lent din aripi iar căldura ţinea totul blând în palmele sale.

Deschiderea nu se găsea tot timpul în aclaşi loc şi după primele călătorii făcute acolo femeia fără timp a început să se teamă că ar putea să o piardă. Aşa că, de câte ori se trezea înapoi, în deşertul îngheţat, se zgâria cu o piatră şi lăsa o picătură de sânge în locul acela pentru ca glasul sângelui să o tragă înapoi. Şi îşi continua apoi călătoriile prin deşertul îngheţat, săpând labirinturi circulare în jurul porţilor închise.

La un moment dat, pe partea cealaltă a ajuns aproape de centrul unui labirint asemănător cu cele pe care tocma îl crease în deşert, doar că acesta nu era făcut din pietre, ci din tufele unui arbust micuţ, cu frunze subţiri şi fructe mărunte, purpurii, aromate.
A gustat câteva fructe şi pentru prima dată s-a gândit că ar putea rămâne acolo. Doar că acolo nu era lumea ei, pentru ea acasă era deşertul îngheţat de unde îşi putea dori să trăiască în această lume.

În centrul labirintului, un arbust înalt, aproape cât un arbore, la fel cu cei care formau zidurile scunde, peste car putea privi. Doar că pe ramurile lui, mai înalte, fructele purpurii străluceau mai tare. S-a îndreptat spre el, fără să ţină cont de zgârieturile făcute de spinii zidurilor vii prin care trecea. Desigur, ar fi putut parcurge drumul complet, cunoştea labirintul asemenea celui făcut cu propriile mâini. Numai că era posibil să se trezească brusc înapoi înainte de a ajunge în centru.

Şi totuşi a ajuns. În dreptul arbustului-arbore a ridicat mâna stângă vrând să culeagă boabele strălucitoare. Copacul îşi întinse şi el crengile şi o îmbrăţişă strâns. Ea nu simţea durerea, îi plăcea senzaţia de a fi îmbrăţişată astfel, îi părea rău doar că nu apucase să-i guste fructele; ramurile care o strângeau din ce în ce mai tare aveau doar frunze şi spini.
După o vreme din ea nu s-a mai văzut nimic, trupul ei ajunsese complet sub scoarţa copacului, sângele ei curgea împreună cu seva în trupul comun.

În timpul acesta, de cealaltă parte, în îngheţatul deşert lunar, în centrul labirintului din pietre a apărut un lăstar verde. Bărbatul fără timp care îşi începuse călătoria prin laborintul de piatră l-a văzut şi a simţit venind dinspre el o undă de căldură. Cumva ştia că acolo creşte ceva pentru el şi că aşteptându-l să crească va pierde şi va găsi ceva ce până acum nu cunoscuse: timp.


Pe ambele emisfere ale Lunii a ânceput să plouă. Şi frunzele şi chipurile s-au bucurat şi s-au îndreptat în sus, căutând Soarele. Se încheia călătoria de căutare, începea blânda aşteptare a timpului de creştere. Luna devenea Pământ.

miercuri, 29 octombrie 2014

intre timp


Stau cu obrazul lipit de obrazul de piatră şi îi cânt dragonului un cântecel. Ca şi cum murmurul meu ar putea  străpunge zidul. Cad câteva fire de nisip, tot ce ceva. Pe obraz mi s-a imprimat textura pietrei, stigmat trecător.
Cântecul m-a trezit cândva dintr-o altă împietrire, cred în el.

Dar zidul de care stau lipită acum e mult mai gros şi mai rece.  Şi totuşi, cîntecul meu firav, chiar dacă nu îl topeşte, nu lasă piatra să crească.

marți, 14 octombrie 2014

Frica de lentoare

sursa imagine

In marele ocean al timpului, o insula de chihlimbar. In trupul insulei, amintiri vii, fosilizate, asteptand ca apa timpului sa toceasca peretii translucizi si sa le scoata la lumina.
Dupa multa apa, mult timp si cateva furtuni translucidul devine transparent stralucitor. Clipele fosilizate vad, dar inca nu se pot misca.
Trec ani-lumina, ani-apa, din ce in ce mai clara. Intre timp, fiintele fosilizate au ramas fara timp. Mici bucati de chihlimbar stralucitor, bijuterii din care apa a spalat toate secundele.

vineri, 29 august 2014

Alchimistul

Stă la masa lui de lucru, sprijinindu-se pe toate elementele. Soarele şi luna îi strălucesc din când în când pe sub pleoape, răsar şi apun după ritmuri proprii pe care încă nu le înţelege, dar le intuieşte în tot trupul. Când Soarele îi trece pe deasupra, căldura îi face gândurile să fiarbă şi atunci fraze haotice şi entuziaste îi ies dintre buze sau din pana de scris din mâna dreaptă. În cuvintele lui soarele atrage toate planetele în joc iar ele se învârt pe orbitele proprii cu viteza sporită de extazul atracţiei.
După apus, lumina lunii îi arata trasee argintate pâlpâind subţire prin păduri fără capăt. Iar el porneşte la drum, culegând firul de lună şi făcându-l ghem în călimară pentru a-şi ţese propriile hărţi labirintice la întoarcere.
Din când în când coboară printre oameni şi îşi frământă mâinile pentru că pe sub piele îi aleargă minuni indicibile, contururi de adevăruri absolute care vor să iasă în lume. Dar în lumea de afară nu există cuvinte care să-i traducă freamătul căutării. Aşa că, pentru a răspunde aşteptărilor celor care îi privesc chinul fără a-l înţelege, le spune poveşti.

Iar ei îl ascultă vrăjiţi, încercând să ghiceasca minunile nespuse şi completând în imaginaţie cu frânturi din propriile lor poveşti. Când, pentru câteva clipe, poveştile se opresc şi toţi tac împreună, ochi în ochi, gând în gând, aşteptare în aşteptare, într-un spasm de neîncredere şi speranţă, freamătul îi cuprinde şi pe ei. Cumva, au primit şi ei seminţe de soare şi lună pe sub pleoape... 

duminică, 1 iunie 2014

Floare albastra


(poveste scrisa la indemnul lui Valush care ne-a sugerat sa o scriem despre/pentru persoana de alaturi. si pe care am scris-o aparent despre/pentru cealalta persoana, uitand pentru o clipa ca tot ceea ce scriu este despre mine si numai despre mine. Valush este imparatul acestei cetati)

Sămânţa ei începuse să încolţească pe malul unui lac albastru, când o furtună – despre care mulţi aveau să-şi amintească după aceea – trecu pe acolo răsucind copacii şi învolburând apa lacului.
Aşa că sămânţa, cu fiarva ei rădăciniţă a fost purtată pe aripile vântului pâncă când a găsit un alt loc bun de încolţit. Şi-a înfipt rădăcina în pământ, s-a odihnit o clipă, apoi şi a ridicat şi tulpina, şi după aceea prima frunză.
Lângă ea, celelalte flori o priveau, aşteptând. A crescut pic cu pic, dând câte o pietricică la o parte şi oftând fără să ştie de ce. A oftat chiar şi în ziua în care a înflorit, şi un fluture albastru, nemaipomenit de frumos, s-a aşezat pe petalele sale, albastre şi ele, iar blânda fluturare a aripilor s-a întâlnit cu acea a petalelor. Era bine, şi totuşi lipsea ceva. Lacul ei, locul ei.
Pământul în care trăia şi înflorea acum era destul de bun. Doar că seara, când adia vântul, îi treceau pe sub petalele întredeschise imagini cu un albastru nesfârşit. Mai intens ca cerul şi mult mai aproape. Imagini ale lacului unde sămânţa care fusese începuse să încolţească. Era un fel de dor după ceva nedefinit, după flori albastre asemenea ei, după un anumit cântec al vântului, după un anumit ciripit.
Veni şi vara şi trecu la rândul ei, iar petalele începură să cadă. De sub ele se rotunjea un fruct, cu luciri albastre şi el. Un pic altfel decât toate fructele pe care vântul locului abia aştepta să le deschidă şi să legene apoi seminţele pe aripi. Pe măsură ce se rotunjea fructul, floarea vedea din ce în ce mai clar imaginea lacului. Şi strîngea încă în sinea ei seminţele care urmau să cadă.
Ştia că vântul i le va lua şi le va duce departe de ea. Îşi dorea ca măcar una să ajungă pe malul lacului de lângă care plecase. Poate că, încolţind acolo, dorul ei se va împlini. Sau poate, noua floare va tânji toată viaţa după pământul în care ea trăia acum? Sau poate că toate astea nu au nicio importanţă, căci pământul e rotund şi de pe el n-ai cum să cazi, indiferent de cât de tare bate vântul.

marți, 1 aprilie 2014

Prin ochiul dragonului (2)

1
N-am trecut prin ochiul dragonului, ci, în seara în care am plecat, l-am ocolit uşurel, fără să îl trezesc. Poate ar fi fost mai bine să-l privesc în ochi. Nu mai conta, faptul că plecam de acolo a fost mai important. Cinci ani să fie? Cincizeci?
Dealul pare mai mic, mânăstirea a rămas obiectiv turistic iar trupul dragonului, cu solzii uscaţi şi pietrificaţi nu se mai deosebeşte cu mult de un zid obişnuit. Şi totuşi, în interiorul zidului trebuie să mai fie ceva. I-am adus drept ofrandă ceea ce mi-aş fi dorit atunci să primesc de la el: soare şi miere, sunet de vânt şi de valuri, priviri vii şi poveşti. Lumea aceea pe care mi-o imaginam.
Am găsit ochiul prin care priveam spre o altă lume. E aceeaşi lume, separată de imaginarele membrane groase ale pleoapelor. M-am aşezat pe marginea pleoapei şi am privit de data asta nu prin ochi, ci în el. Privirea mi s-a reflectat la nesfârşit ca într-un joc de oglinzi şi undeva, în centru, am văzut o lumină. Mică de tot, cât o pâlpâire de chibrit. În afară soare, zidul cald, în interior mica lumina, şi între ele zidurile reci de piatră. Ani de frig şi nemişcare, prinşi între lumina din interior şi cea din exterior. Timp mort, greu de curăţat. Cu privirea fixată pe mica lumină, am început să scot cuvintele unul câte unul şi să le înşir spre suprafaţa zidului. Mi-am vorbit şi i-am vorbit despre soare şi miere, sunet de vânt şi de valuri, priviri şi poveşti. Lumea aceea pe care mi-o imaginam. Cu palmele pe suprafaţa zidului, ca să-l încălzesc.

Şi da, a început să se încălzească. La un moment dat, o aşchie de piatră sau un solz uscat s-a desprins şi a căzut, iar dedesubt a mişcat ceva. O tresărire uşoară, ca de aripă de fluture. Ca o pleoapă vie. Am suflat cald în locul acela şi am aşteptat.

duminică, 16 martie 2014

Toate povestile de pe chipul meu


Am facut ieri o vizita la Studio Narcis. Ma astepta zana ce buna cu ceai si placinta calda, cu pisici si povesti despre realitate. Si cu studioul pregatit sa ma primeasca, cu toate chipurile mele, cu toate uimirile si strambaturile, cu neincrederea si speranta gata sa explodeze la fiecare click al declansatorului aparatului de fotografiat.
M-am lasat fotografiata si mi-am facut eu insami fotografii cu zana - antrenor alaturi de mine, facandu-mi galerie si ajutandu-ma sa scot la suprafata luminile si umbrele, si sa le prind pe toate in imagini. M-am vazut in ipostaze pe care doar mi le imaginasem si m-am recunoscut cu bucurie: da, asta sunt eu in toate ale mele.
Si m-am vazut prin miile de ochi ale celor din jurul meu care inchid la fiecare clipire cate o imagine a mea sub pleoapele lor, pentru a-i da drumul mai departe, in fluxul aminitirlor, in acea parte a depozitului de clipe/clipiri numit trecut. 
Si m-am vazut si in viitor, exact asa cum ma imaginam, intr-unul din cele mai frumoase viitoruri posibile. Atunci cand vor mai fi fost scrise inca vreo cateva pagini la povestile de pe chipul meu, din trupul meu si din marea de clipe si clipiri prin care va trece.

vineri, 31 ianuarie 2014

Rezumatul de marti seara. Fisa cu citate pentru teza.

Nu mai stiu daca intra sau iesea, chipul sau a fulgerat scurt prin camera alba: ,,neintarziat pornim la drum". Si apoi a plecat / a venit, incalzit de focul interior / exterior din varful tigarii.
Si s-a dat de trei ori peste cap, scotand de fiecare data alt cap din sacul cu arhetipuri, unul mai viteaz, mai bucuros si mai frumos ca altul. 
Si noi radeam, si in jurul nostru zburau zmei cu capetele taiate, oprindu-se cate o clipa sa se odihneasca si oglindeasca in spatiul intunecat dintre ceasul rotund si icoana Sfantului Nicolae, sfant pasnic. 
Incet, incet ne dizolvam in ,,mitologie, acea substanta a imaginatiei care umple visele" si trans-mite mai departe intelesurile din povesti, cele care raman dupa ce povestitorul a incalecat calul fermecat sau doar saua lui. 
Si avem nevoie de arborele cosmic, frasin sau brad sau ce-o fi ca sa priponim calul in clipa cand primim din nou in ochi raza soarelui, inainte de a porni din nou la drum prin spatiu-timp.
Si l-am gasit. ,,Si asa a fost ziua aceea".

citatele apartin Povestitorului de care pomeneam in postarea anterioara. contextul e aleator

joi, 9 ianuarie 2014

Calatorie in Poveste

În lumina serii camera era caldă, goală şi albă, cu o masă albă în mijloc, gata-gata să se dizolve în peisaj. Undeva, la marginea deşertului alb, câteva scaune pe care ascultătorii se strângeau tăcuţi în aşteptare. Se simţeau povestile fremătînd în aer, vuiet de păduri fermecate, nechezat de cai năzdrăvani şi  apropierea unei furtuni de timp.

Chiar dacă n-ar fi stat la masă, l-ai fi recunoscut uşor pe Povestitor. Cumva, din el venea fremătul acela care a umplut spaţiul în momentul în care a deschis Cartea. Trebuia să ţină bine de marginile ei şi îşi căuta mereu echilibrul pe marginea dintre cele două lumi.

Din când în când, îşi cufunda mâinile în Carte ca într-un izvor şi le ridica arătându-ne câte ceva. Ne uitam fermecaţi crezând că ştim ce vedem. Râdea şi ne povestea – oh, cât de departe eram... iar când rămâneam agăţaţi în câte un vârf de copac dintr-o pădure a celuilalt tărâm şi povestea trebuia să meargă mai departe se oprea un pic, fixa bine cartea pe masă, se ridica şi ne desena semnul de care trebuia să ne prindem pentru a putea să vedem de sus harta întregii lumi fermecate. Silueta lui privită atunci cu ochii întredeschişi avea pe margine o pâlpâire aurie care îi stabiliza prezenţa simultană în cele două lumi.

Desenul acela cosea cumva povestea de lumea nostră, furtuna de timp din Carte de stabilitatea clipei din camera albă şi caldă. Preţ de câteva respiraţii ne regăseam în propriile realităţi, apoi ne aruncam din nou în poveste. Între timp, pe tărâmul celălalt treceau anii ca şi clipele şi pe măsură ce clipeam (mai rar, căci povestea ne ţinea ochii larg deschişi) generaţiile se rostogoleau şi, dacă nu strângeam bine cusătura în pumn, riscam să rămânem definitiv în realitate.

Am plecat cu pumnul strâns, ocrotindu-mi în centru palmei micul portal prin care voi putea privi pulsând lumea în care îmi fusese dat să mai intru. Cartea cea mare s-a închis şi aştept seara următoare în care Cel Care Ştie să o deschidă din nou suficient de larg încât să trecem cu toţii din nou dincolo în deplină siguranţă şi cu deplină bucurie.

Până atunci, din bucuria serii am luat destul cât să dau şi eu mai departe celor care mă vor asculta.


Multumesc, Povestitorule!

miercuri, 25 septembrie 2013

Lumea mea de ciocolata

Se facea ca intr-una din  calatoriile mele prin alte lumi l-am intalnit pe Zeul Ciocolatei. Incepuse sa creeze o lume si se odihnea putin... L-am privit lung: ramasese oare fara inspiratie? Mi-a zambit vesel si mi-a intins mana, invitandu-ma sa ma apropii. Cum as fi putut sa cred asta? Ma asteptase doar, pentru cateva imagini din mintea mea, din lumea mea... pentru ca, dupa ce Creatia ar fi capatat forma, el urma sa se retraga, iar lumea urma sa devina a mea...
O lume intreaga? Doar pentru mine? Oh, dupa mine ar putea sa nu se retraga, frumosul zeu... In lumea pe care o va plasmui sunt sigura ca ar putea sa traiasca fericit... macar o vreme. Dar asa sunt Creatorii, au nevoie sa se retraga dupa ce au terminat, pentru a medita la urmatoarea lume pe care sa o plasmuiasca... Iar eu, in noua lume, pot sa ma bucur de Creatia toata si dupa plecarea zeului...
Asa ca mi-am apropiat fruntea de fruntea lui si l-am lasat sa vada peisajele din mintea mea: Munti albi acoperiti de rhododendron (am vazut in palma lui bobite rosii, asa ca piperul rosu, pe care ar putea sa le raspandeasca pe versanti dintr-o singura zvacnire...), si stanci marunte, cat alunele, usor de urcat... si imbietoare pentru odihna de la rasarit si apus... un lac intunecat intre munti din care sa rasara (sau sa apuna) un soare de savoarea portocalei, aruncand lumina lui aurie in jur...
Aici zeul a zambit putin, imaginandu-si soarele iar fruntea mea a alunecat... In jurul meu lumea incepuse sa prinda forma si culoare si aroma... ah, aromele... 
Apoi muntii au inceput sa se inalte si sa infloreasca, soarele sa straluceasca peste lac, si zeul sa dispara treptat... lasand pe buzele mele un gust atat de dulce...

Dar stiu unde l-as putea regasi, cel putin sambata asta... aici.

vineri, 20 septembrie 2013

Padurea cu frunze de dantela


sursa imagine: Coloured Universe
Dupa ce a  trecut de toate obstacolele pe care vrajitoarea i le-a pus in cale, Fat-Frumos s-a oprit sa isi traga sufletul la poalele unei paduri cum nu mai vazuse pana atunci. 
O padure unde fiecare frunza era o soapta de iubire, fiecare arbore un cantec si fiecare clipa petrecuta aici o binecuvantare simtita cu tot trupul si tot sufletul.
Si s-a hotarat sa ramana, pentru a darui si el, la randul sau Zanei Padurii toate dragostea lui.
La multi ani, Adriana!