luni, 29 septembrie 2008

locuri de poveste, locuri de putere

Cu mai bine de dooj de ani in urma descopeream locul acesta ( din Gradina Botanica) unde mi se parea ca se face trecerea din lumea reala in lumea povestilor. Ma plimbam pe aici dimineata devreme; pe masura ce ma apropiam de acest loc crestea emotia si misterul. Dupa ce treceam de copacii din stanga imaginii, ma opream un pic; in stanga e o malstina cu nuferi si broaste, marginita de chiparosi. Pentru a trece mai departe, intr-un camp strabatut de alei inguste, abia vizibile, trebuia sa trec peste doua lespezi, care, in mintea mea reprezentau portalul.
Stateam pe ele destul de mult, straduindu-ma sa fiu constienta simultan de ambele lumi, stiind ca un singur pas ma poate trece intr-o parte sau in cealalta. Nici una dintre parti nu ma facea sa ma simt atat de bine ca acest punct. Locul meu de putere.

vineri, 26 septembrie 2008

Leapsa / despre lucrurile care imi plac

"Îmi place, nu-mi place: aceasta nu interesează pe nimeni. Aceasta nu are aparent niciun sens. Şi totuşi aceasta înseamnă că trupul meu nu este la fel cu al vostru". - Roland Barthes

... de la Klara...

Da, corpul meu e uşor diferit de celelalte corpuri, mintea mea funcţionează uşor diferit de a celorlalţi, emoţiile lasă asupra lor amprente cu o altă formă şi de o altă adâncime decât pe celelalte planete umane. Diferite în aparenţă, dar fundamental asemănătoare. Suficient de diferite pentru a fi atrasă de ceea ce mi se pare atât de altfel la celălalt, ceilalţi, şi, din fericire, suficient de asemănătoare pentru a gusta bucuria apropierii şi atingerii.
Am citit din link în link şi din blog în blog, urmărind ,,leapşa” în ordine inversă şi m-am bucurat găsind atât de multe plăceri comune la toţi cei ce au scris despre lucrurile care le plac şi despre cele pe care nu le plac. E bine, pentru că aceste lucruri există din belşug.
Aşa că mă răsfăţ şi eu puţin, înşirând detalii ale decorurilor din poveştile mele (daaa, decorurile sunt importante).
Lucruri care îmi plac: îmi place spaţiul întins unde vântul să curgă liber - marea, deşertul, câmpul cu iarbă înaltă; spaţiul concentrat, plin de detalii fascinante: pădurile, librăriile, anticariatele, magazinele de bujuterii, cofetăriile, sălile cu oameni doar puţin cunoscuţi şi cufundaţi în studiu; spaţiul intim care se creează între două priviri complice, împreună cu zîmbetul care apare atunci spontan (ştiu că ştii, şi tu ştii că eu ştiu şi asta e ok pentru amândoi); spaţiul intim care apare între două trupuri care se atrag, cu toate liniile de forţă aproape palpabile care se întind între ele...
Îmi place timpul de dinainte, atunci când urmează o certitudine şi timpul de după, atunci când apare o surpriză; îmi plac momentele de dinaintea ploii, clipele dintre somnul celuilalt şi somnul meu (pe care le trăiesc cu drag, chiar dacă mi-ar plăcea să nu adoarmă el primul) şi nopţile de lucru ( cu excepţia celor din preajma unui dead-line); îmi plac clipele în care privesc fără ca celălalt să se simtă privit... îmi place să ajung mai devreme undeva doar pentru a mă bucura de un spaţiu-timp numai al meu... până la venirea celorlalţi.
Îmi plac poveştile, îmi place să citesc, să vorbesc, să ascult şi să scriu. Îmi plac conexiunile, sincronicităţile, clipele de sinestezie, de meditaţie, efervescenţa mentală, zâmbetele, râsul cu gura până la urechi. Îmi plac multe cărţi, multe filme, pe care le recitesc sau le revăd oricând. Îmi place să vorbesc cu câţiva prieteni (de fapt, cu oricât de mulţi, dar pe rând). Joaca, jocurile (mai ales cele la care stăpânesc regulile). Îmi plac conjuncturile care sugerează magia în orice formă şi îmi plac magicienii... (mai puţin vrăjitoarele ).
Lucrurile care nu îmi plac sunt nuanţări ale unora care îmi plac. Dar îmi plac altfel. Îmi place atingerea, dar urăsc presiunea, şi a spaţiului şi a timpului. Detest modificările unor termene (mă rog, cele în defavoarea mea), indiferent de justificări. Mă deranjează foarte tare să fiu în întârziere şi, de asemenea e un chin aşteptatul unei persoane care întârzie. Urăsc zgomotul, mi-ar plăcea să am cu mine o telecomandă cu care să dau zgomotele mai încet şi chiar unele sunete, în special cele înalte... (cele joase îmi plac, de exemplu vocea lui Leonard Cohen).
Nu-mi plac modificările, ştersăturile, răzgândirile, turele nesfârşite în jurul cozii, ideea de a învăţa pe dinafară, intrigile, vorbitul la telefonul fix. Nu-mi place să mă gândesc la lucrurile care nu-mi plac, si de aceea scriu acum asta în loc să...
Oricum, şi asta e bine, cu toţii putem să punem pe listă mai multe lucruri plăcute decât neplăcute. Ce voi face cu ele? Păi, după cum am zis, decoruri pentru poveştile-poveşti şi pentru celelalte. Şi uneori, când nu le găsesc pe la suprafaţă, le scot din dulapul de resurse, le scutur, le spăl şi mă bucur din nou de ele, fericită că toate îmi vin bine, indiferent dacă am mai slăbit ceva sau nu...
Bonus, lucruri care plac mult, mult: aici, o Maria cânta copiilor speriaţi de furtună despre lucrurile care îi plăceau... şi pentru că îi plăceau atât de mult au devenit mai puternice decât furtuna.

joi, 25 septembrie 2008

Richard von Volkmann-Leander – Batranul cufar

poveste primita de la Maria (Lady Harmony)

Un domn in varsta, care calatorea foarte mult, avea un cufar. Nu era de loc frumos cufarul lui, ci dimpotriva, cum nu se poate mai urat. Era imbracat in piele de foca, rupta si zdrenturoasa, iar marginile erau prinse in coltare de fier. Pielea de foca era mancata de molii, iar coltarele de fier erau tare ruginite si oricine putea sa vada ca trecuse prin multe necazuri. “Asta poate sa indure multe” spuneau hamalii cand il ridicau din trasura. Apoi il tranteau atat de tare, incat cufarul trosnea. Lucru care nu indulcea defel dispozitia cufarului, care era si asa destul de proasta. Astfel incat impungea si lovea cu colturile lui de fier pe oricine ii iesea in cale. „N-aveti decat sa nu va apropiati de mine” maraia el, atunci cand celelalte cufere, impreuna cu care calatorea, incepeau sa se planga. „Stiu eu ca nu vreti decat sa va uitati la cat sunt de zdrentaros”.
Stapanul cufarului insa era un om tare ciudat. Cand era acasa, cufarul trebuia sa stea mereu in odaia sa, asezat sub oglinda suflata cu aur, chiar daca imaginea era cat se poate de ciudata: Cufarul acela vechi si urat, in odaia frumoasa si confortabila. Iar atunci cand se afla in calatorie si tragea la vreun han, cufarul era primul pe care cerea sa-l aduca si sa-l aseze la capul patului. “Probabil ca sunt multi bani in cufar”, spuneau oamenii, “ca prea nu-l slabeste din privire!” Dar erau foarte departe de adevar. Intr-adevar, in cufar se afla ceva deosebit. Dar bani? Nu, in nici un caz bani!“
Atunci cand era singur in odaia sa, batranul domn apasa pe un arc numai de el stiut si dintr-o data, cufarul se deschidea, dezvaluindu-si continutul. In el se afla o minunatie de ladita, imbracata in catifea rosie si impodobita cu panglici de aur. Si deindata ce intra altcineva in camera, capacul cufarului se inchidea de la sine cu un zgomot puternic.
Dar slujnica batranului domn era foarte vicleana. Intr-o zi, ea isi lasa incaltarile in fata usii si se furisa in cea mai mare liniste pana la cufar, care era deschis. Ajunse pana foarte aproape de el si vazand stralucirea de rosu si auriu dinauntru, uita cu totul de sine si striga: “Doamne sfinte, cufarul asta vechi e foarte frumos pe dinauntru!” Atunci cufarul isi dadu seama ca langa el statea cineva nepoftit si isi tranti pe data capacul, cu atata forta incat mai ca-i prinse degetele slujnicei, care tocmai voia sa vare mana inauntru, ca sa vada daca chiar este catifea si cat de moale o fi.
„Vai de mine!“ striga ea speriata, „ce cufar urat si ingrozitor. In nici un caz nu trebuie sa ai de a face cu el!“ Iar dupa aceea, ori de cate ori cineva o intreba ce o fi in cufarul acela atat de misterios, raspundea ca nu era nimic demn de luat in seama. Ca stapanul ei prinsese drag de cufarul cel vechi si zdrentaros si nimic mai mult.
Si totusi era ceva deosebit cu acel cufar. Pentru ca din cand in cand, batranul domn incuia cu grija toate usile odaii, apoi apasa pe arcul secret al cufarului, care facea sa se deschida capacul. Apoi ciulea inca o data urechile, sa fie sigur ca nu e nimeni prin preajma, dupa care scotea ladita imbracata in catifea rosie si o aseza cu grija pe masa. Apoi apasa pe alt buton, numai de el stiut, si capacul laditei se deschidea si el. Dar oare ce se afla in ladita? De necrezut! O printesa de poveste, mica si dragalasa, cu cozile atarnand pe spate si incaltata cu pantofiori rosii. Ea sarea deindata afara, se aseza pe capacul laditei si legana din picioare, ceea ce o facea cu atat mai incantatoare. Apoi incepea sa povesteasca cele mai minunate povesti. Batranul domn statea in cufundat in fotoliu si asculta cu atentie. Intr-o buna zi, dupa ce sfarsi de povestit, mica printesa spuse: “Ti-am povestit atat de multe povesti frumoase, dar cred ca tu incepi sa le uiti. N-ai putea oare sa le scrii?” “Desigur”, raspunse batranul domn, “as putea sa le scriu, cel putin as putea sa incerc sa le scriu, pentru ca oricum nu ar fi la fel de incantatoare, cum le povestesti tu. Dar nimeni nu trebuie sa stie despre tine si mai ales nu trebuie sa afle nimeni ca esti ascunsa in cufarul cel vechi. Tu trebuie sa fii doar a mea. Pentru ca oamenii s-ar buluci sa te vada si sa te atinga cu degetele lor neindemanatice. Si catifeaua cu care este imbracata ladita s-ar ponosi foarte curand. “O, fereasca Dumnezeu!” spuse mica printesa, ingrozita de idee. “Si totusi, tare s-ar mai minuna ei, daca ar stii cine se afla in vechiul cufar!”, spuse apoi, razand gratios.
„Pst!“ o intrerupse batranul domn, „bate cineva la usa . Ascunde-te repede in ladita!“ Apoi aseza degraba ladita in cufar, care isi tranti capacul cu zgomot. Iar cand intra slujnica sa aduca ceaiul, batranul cufar statea burzuluit, ca deobicei, sub oglinda suflata cu aur. Trecand pe langa el si ferindu-se sa nu fie vazuta de stapanul ei, slujnica ii dadu un picior cufarului, mormaind printre dinti: „Era cat pe-aci sa-mi prinzi degetele, cufar batran si urat!“

miercuri, 17 septembrie 2008

sunt un animal

(zilele trecute am citit pe alte bloguri cuvinte de dor pentru animalul pur si pierdut din noi .... si mi-am amintit si eu vorbe mai vechi...)

Gânduri, turmă de fulgere
Aşezate blând, rumegând, luminând
Vorbe, tulbure scurgere
Când de turmă se rupe vre-un gând

Salturi – durerea aproape
Când nu poţi să crezi că-i aşa
Sufletul – abur pe ape
Când boturi se-apleacă să bea

Privirile – umede şoapte
Când taine pe seară se – aud
Iubirile – drumuri în noapte
Ce poartă turma spre sud.

joi, 11 septembrie 2008

si o poarta zdravana, pe care simti cand intri... si cand iesi: ruinele de la Porolissum


tot prin cofetarie...

In afara de ,,La vatra Ardealului", fantasme rafinate se invarteau in mintea mea si in jurul cofetariei Mozart din Cluj... si am ajuns zilele trecute si pe acolo... si am savurat din atmosfera si prajiturile ei...
Nu cred ca mai am fantasme cu prajituri. Atat de simplu era totul?
Nici nu stiu daca mai vreu sa-mi indeplinesc si alte dorinte. Daca dispar?

duminică, 7 septembrie 2008

si pentru ca am pomenit de gara, uite-o si pe ea!

nu pare, dar e o imagine dintr-o gara!

O gara mica, unde opresc doar personale... da, trenurile alea care opresc chiar pentru tine personal... e napadita de iarba, de tufisuri, are o singura linie lucioasa si una ruginita, si de cate ori astept in ea (trenul ) imi vin in minte doua chestii:
- una e un fragmentel dintr-un cantec de ... (era sa zic de dragoste, da e doar de despartire) ... un refren celebru pe vremea cand ascultam emisiunile cenaclului Flacara cu urechea ciulita - ,,La adio" - ,,si ai plecat cu tot cu gara / nici tren nu mai exista , nu // eu m-am intors inca o data / voiam sa vin pe urma taaaaa / dar unde-i linia ferata / parc-a luat-o cineva"
- si alta e un (contra)exemplu dat de cineva care voia sa ne vorbeasca despre importanta deciziilor rapide: ,,a trecut si trenul, a cazut si gara si a crescut si zmeura pe-acolo".
Nostalgii de sfarsit de vara.

POARTA

Imaginea ii apartine lui Krzysztof Krzemien (ca si cea de pe celalalt blog, mi-a casunat acu pe porti) si e ... imprumutata... de pe fotocommunity.
Intotdeauna am fost fascinata de usi, fereste, porti... si, intr-un fel si trenurile si garile cred ca ar intra in aceeasi categorie.
E vorba de ,,in alta parte". Povestile din copilaria mea se desfasurau intotdeauna undeva, peste mari si tari... si culmea, chiar si ca sa umbli de colo-colo prin poveste poa sa-ti ia ani de zile. Bietele printese treceau prin toate chinurile pana sa-si regaseasca iubitii care dispareau inexplicabil cand erau priviti in fatza sau intrebati tocmai chestia aia pe care ele promisesera la inceput ca nu-i vor intreba... ba unele , mai curioase mai intrau si in cine stie ce camera secreta.
Doar ca, din loc in loc mai exista cate o poarta care poate asigura o scurtatura, un punct de trecere dintr-un univers in altul. De obicei inchisa. Pentru asta trebe chei, une-i magicianul?

miercuri, 3 septembrie 2008

materializari

in ultima saptamana am primit cadou o lada de comori si un glob magic, daruri inspirate de pozele afisate pe acest blog; mi s-a promis o saptamana intreaga la Brasov si un bonus de o prajitura la o alta faimoasa cofetarie din tara (detalii saptamana viitoare)... si mi-am reamintit de puterea creatoare a scrisului...
candva, incepusem sa scriu o poveste despre ceva ce imi doream foarte mult; am scris o vreme la ea, dar am abandonat-o inainte de final, inainte de implinire; peste putin timp, cand o situatie de viata se suprapunea exact peste marginile povestii mi-as fi dorit sa o fi scris pana la capat...
dovezi marunte ca suntem creatorii propriilor vieti...