luni, 13 iulie 2009

fragmentarium: Ciandra

sursa poza
Se aplecă uşor pe marginea fântânii. Ştia că pentru a ajunge în lumea fizică trebuia să se nasca, să o ia de la începutul vieţii. Trebuia doar să găsească un moment când mama ei face dragoste şi să intre în corpul ei. Şi acum era momentul.

O văzu pe mama ei intrând în cameră, îi văzu şi iubitul, o văzu sărutându-l şi… se aruncă în fântână.
O ceaţă stranie şi sufocantă o înconjura. Încercă să treacă prin ea, dar era greu pentru că nici ea nu era cu mult mai densă.
Aşteptă să se obişnuiască puţin cu imaginea apoi privi în jur. Era doar fumul unei lumânări parfumate la lumina căreia mama sa îşi privea iubitul. Stăteau amândoi nemişcaţi unul în faţa altuia; se bucură: pentru o clipă se temuse că a ajuns prea târziu.
Clătinându-se printre valurile de ceaţă pluti uşor până ajunse între ei. Privi bărbatul; nu îl cunoştea dar avea suficientă încredere în mama ei ca să îl accepte

Dorea să simtă dragostea dintre ei aşa că îi atinse pe amândoi. Femeia se scutură cuprinsă de un fior iar bărbatul tresări, vizibil deranjat. Pentru o clipă imaginea femeii îi dispăru din faţa ochilor.
Ciandra era surprinsă şi furioasă: atât de uşor se stricase totul. Trebuia să se reântoarcă şi cine ştie cât timp va trece până când va putea pleca din nou.
Dar, de fapt, de ce să se reântoarcă ? Mai bine să mai rămână puţin pe aici …

Mama dormea şi ea pătrunse uşor în visul ei. Era riscant pentru că putea să ajungă din nou în astral şi nu era foarte sigură că se va descurca . Dar, oricum, merita să încerce.
O apă albastră, strălucitoare, luminoasă o înconjura pe femeie din toate părţile, iar ea plutea fericită spre un bărbat care venea spre ea. Ciandra nu era foarte sigură că era un bărbat; părea un delfin. Privi mai atentă: prin arcurile de lumină care îl înconjurau îl văzu mai bine – era un bărbat iar în urma lui veneau doi delfini. Se simţea venind dinspre toţi trei o afecţiune imensă, dar nu copleşitoare, ci delicată. Bărbatul se apropie de femeie şi o îmbrăţişă iar amândoi deveniră atât de luminoşi încât fetiţa îşi întoarse privirile. Nu îşi amintea, nu îşi imaginase că visele puteau fi atât de frumoase.
Delfinii înotau în cercuri largi în jurul lor iar ei se atingeau cu tandreţe.

Ciandra se apropie de ei îi atinse; Yina îşi aminti brusc că nu ştie să înoate, se zbătu de câteva ori şi se scufundă. Apa devenea din ce în ce mai rece şi mai întunecată şi deasupra lumina se îngusta, închizându-se peste imaginea bărbatului şi a delfinilor care continuau să se rotească.
(...)

5 comentarii:

Călin spunea...

Aceasta e o poveste fără sfârsit, mai precis o poveste stranie al cărui sfârsit trebuie să-l inventăm noi, cititorii.

gabi spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
gabi spunea...

Straniu si fascinant. Iti stiu afectiunea pentru delfini, deci ceva, ceva se plasmuieste in imaginatia mea.

Mikka spunea...

Visul venirii pe lume... Alegerea parintilor...
Nasterea din apa...
Mari teme. Fiecare, arbore.
Aici, boboci frumos deschisi.

Uf... Visul meu de a inota cu delfinii, am uitat de el, sa-l pun in luna! Lasa, la luna plina viitoare...

ajnanina spunea...

povestea nu are sfarsit, e un fragment dintr-o poveste neterminata.
si nu, nu ii trebuie un sfarsit, cel putin nu in viata asta (a mea)

imi placea candva sa imi imaginez cum e cand alegi sau ti se impune conjunctura nasterii si parintii...

Mikka, e ok data viitoare... mai ramane timp pentru vara asta la mare!