dragonul inconjoara cu trupul lui lung si rasucit dealul pe varful caruia se afla manastirea.
sunt de putina vreme in manastire si cele mai vechi ca mine mi-au povestit ca el e cel care sta de paza ca sa nu putem fugi. de parca am avea unde. inapoi acasa in nici un caz...
cand deschide ochii prin ei se poate vedea lumea de jos, de unde venim. din cand in cand, fiecare din fete trebuie, ca o dovada de curaj sa coboare si sa priveasca prin ochiul deschis. cel dinspre manastire.
prin el se poate vedea uneori ceea ce se reflecta probabil in celalalt: case, oameni, piete, targuri in care lumea rade si vorbeste tare si se uita direct unii in ochii altora. fara falsa umilinta.
raman uneori in biserica dupa slujba sa imi adun gandurile. nu-s ele prea pioase, imi dau dureri de cap. daca imi lipesc fruntea incinsa de icoane, se mai racoreste putin. in caz ca intra cineva, ar crede ca ma rog. in felul meu, poate ca o fac, dar cu cuvintele mele: vreau sa plec, vreau sa respir, vreau sa dansez, vreau sa imi amintesc... vreau sa nu uit si sa ajung sa imi doresc sa raman... unora li s-a intamplat, dupa luni si ani de manastire. ani!
in seara asta e randul meu sa cobor pana la marginea marelui zid si sa privesc prin ochiul dragonului. fetele ma vor insoti doar atat cat sa se convinga ca ajung acolo. ma prefac ca mi-e teama, de fapt cred ca tremur de bucurie. ceva ma atrage nespus...
ma asez sub ochiul lui si privesc. il simt cum respira, cum intoarce capul in dreptul meu, incet, nespus de incet... miroase a seva si a iarba si mirosul meu de tamaie devine mai slab. m-as tavali pe iarba sa ma impregnez cu un miros mai familiar lui, dar la intoarcere trebuie inca sa miros a tamaie.
mirosul de iarba ma roscoleste adanc, ametesc. nu vad nimic prin ochiul lui, vad doar o lacrima cum i se scurge la coltul de jos. e ca o picatura de rasina, dar de culoare visinie. o iau si o pun la gat, langa iconita.
ma intorc. nu pentru multa vreme.
sursa imagine
