duminică, 13 iunie 2010

initieri - 2.1

prima etapa, aici.
.

Din momentul în care în pieptul meu fusese semănat cântecul, îmi închipuiam că va fi simplu, că totul va veni de la sine. Nici vorbă. Nici gând. Degeaba îl căutam peste tot, căci în afară totul redevenise de neînţeles, iar în interior se simţea doar vîrful de cuţit.
Dansul îmi umbla printre picioare ca o pisică mofturoasa. Mă împiedicam uneori de el, alteori doar de propriile picioare. Dansam puţin, doar cât să le descurc. Nici cuvintele nu mai erau la locul lor. Nu-mi mai găseam locul nici printre cei care stăteau la poarta din spate, care acum mă priveau cu invidie sau măcar neprietenos, nici prinre musafiri. Ea dispărea din ce în ce mai des, şi apărea de fiecare dată altfel. Nici nu apucam să mă obişnuiesc cu transformările aduse de o etapă şi apărea etapa următoare, iar ea dispărea din nou. Eu eram din ce în ce mai obosită şi ştiam că nu mă pot aştepta din nici o parte la răsfăţ. Depăşisem etapa copilăriei, nu mai aveam unde merge după îmbraţişare. Uneori strigam, alteori tăceam. Grâul fusese cules, pâinea mâncată, trandafirii ofiliţi, fântâna împrejmuită cu gard înalt.
Aveam de căutat doar în propria fântână secată. Şi nu-mi plăcea noroiul care se vedea. În iarna aceea m-au învelit zăpezile, ca pe copacii bătrâni şi adormiţi. Am dormit şi eu. Ea mai trecea din când în când să-mi simtă respirul şi pulsul. Mă învelea la loc şi mă lasa. Ştia că nu trebuie să vină după mine, iar eu ştiam că mă aşteaptă, chiar dacă nu-mi spune. Si nu numai ca ea mă aşteaptă. Ci că mă mai aşteaptă ceva...
În somn, m-au înconjurat din nou vechile umbre. Corabii ale Lunii, goale. Nu ştiam de ce. Le vorbisem, le acultasem. Iar şi iar. Le iertasem. Oare ce mai voiau? Şi ce mai voiam eu de la ele?

Niciun comentariu: